Suntem în luna cadourilor. Şi e frumos ca să ne facem daruri unii altora. Însă luna aceasta se cere redimensionată la scara întregii vieţi. Dumnezeu aşa l-a făcut pe om ca să nu fie perfect. Fiecare are un dar, dar are şi insuficineţe. De ce? Ca să avem nevoie unii de alţii. Ca să înţelegem ca darul ne-a fost dat pentru a-l pune în slujba celorlalţi, ca să fim în situaţia de a dărui şi a primi.

Însăşi Dumnezeu primul şi ultimul dăruitor, ne-a dat viaţa, ne-a dat lumea ca să ne bucure, să ne desfeţe, să ne odihnească, chiar dacă noi am pervertit-o prin păcat. De ce ne-a dat toate aceste frumuseţi şi bunătăţi de care iată ne împărtăşim la Crăciun? Fiindcă Dumnezeu este iubire, şi iubirea e revărsătoare şi îi e propriu să-i dăruiască, să-i faca bucurii celui care il iubeşte. Şi asta îl face fericit pe cel ce iubeşte: că i-a putut oferi ceva celui iubit.

Dar Dumnezeu, un fanatic al iubirii, tot gândindu-se ce să ne mai ofere, în final ne-a dăruit ce are El mai scump: pe Fiul său Cel mult iubit, ca tot cel ce crede în El să nu piară ci să trăiască veşnic viu, şi a cărui naştere o prăznuim la Crăciun. Fiul lui Dumnezeu ni s-a dat nouă, s-a întrupat şi ştia ce-L aşteaptă, şi nu numai atât ci şi-a dat şi viaţa pentru noi, supremul dar pe care îl poate oferi cineva, însăşi viaţa lui.

Deci Dumnezeu ne-a dat totul şi ni s-a dăruit cu totul până la sacrificiul total. Asta înseamnă iubire şi asta înseamnă fericire. Să dai tot ce poţi şi să te dai pe tine însuţi. Când dăruieşti, de fapt te dăruieşti, te comunici celuilalt şi celalalt, prin intermediul darului se împărtăşeşte de tine. Dăruirea este forma de comunicare cea mai profundă între oameni.

O mamă când găteşte pentru copii ei, transpune iubirea ei in mâncare şi atunci copii ei, prin hrană se împărtăşesc de fapt de mama lor. La fel, o floare dăruită, din simpla floare de câmp sau ghiveci, fără valoare deosebită, işi transgresează limitele valorii şi rolului întrinsec şi devine vehicol care transportă real sentimente de la unul la altul.

De aici putem înţelege şi de fapt recupera adevăratul sens al materiei, al valorii materiale, scopul lor fiind să mijlocească relaţia între oameni, comuniunea între oameni şi între oameni şi Dumnezeu, deci având o funcţie de relaţie. Valorile materiale trebuie să circule şi ca vehicole spirituale, sa pună în circulaţie sentimentele oamenilor de la unii la alţii. Materia aşa a şi fost creată: cu posibilitatea de a fi încărcată cu o încărcătură spirituală. Cel care opreşte valorile materiale din circulaţie acaparându-le arată ca n-a înţeles nimic.

Nimic nu-i poate sta în cale celui ce vrea sa dăruiască. Uni pot dărui valori materiale, alţii sentimente, alţii puterea de muncă, alţii rugăciuni, alţi sensuri şi idealuri şi câştigăm îmbogăţindu-ne cu celălalt, devenim bogaţi în relaţii, în prietenii.

Cea mai mare tragedie este să-ţi pierzi dispoziţia dăruitoare fiindcă asta înseamnă să nu mai comunici cu ceilalţi, să te închizi în sine, să te izolezi, să ajungi nefericit şi singur, poate înconjurat de valori materiale dar golite de orice sens profund, goale ca şi tine.

Când se împuţinează dispoziţia dăruitoare se diminuează şi prieteniile fiindcă se impuţinează de fapt comunicarea profundă pe care dăruirea de sine, prin dar, o mijlocea. Dăruirea este calea fericirii!